RUGBI. Aventură în „Bîrlogul lupilor”

Nu vreau să epatez pe nimeni afirmînd că desfăşurarea şi rezultatul meciului România—Ţara Galilor nu m-a surprins nici un moment, dar numai cine nu cunoştea raportul real de forţe existent la ora începerii jocului între experimentata noastră echipă şi tînăra formaţie galeză se mai putea îndoi de partea cui se va înclina balanţa victoriei.

Încă din toamna lui 1978, ne amintim, echipa României pierduse dramatic, în ultimul minut de joc, cu 13—12, pe gloriosul stadion Arms-Park, în faţa unei valoroase şi rutinate garnituri galeze. Price, Williams, Alan Martin, Quinnell, Squire, Fenwick, Grawell şi Morgan alcătuiau, la acea vreme, o adevărată galerie de „coloşi”, în vreme ce noi jucam în deplasare şi încă pe un teren pe care gazdele nu pierduseră de peste 70 de ani.

Acum, la Bucureşti, întinerită rezonabil şi susţinută pe un schelet de valori consacrate ca Munteanu, Dumitru, FI. Murariu, M. Paraschiv, D. Alexandru şi M. Aldea — ce jucaseră toţi la Cardiff — echipa noastră se prezenta la un standard tot atît de ridicat, dacă nu chiar superior celui de acum cinci ani.

Tot în aceşti din urmă cinci ani, rugbiştii noştri învinseseră de două ori reprezentativa Franţei, cedaseră greu — şi numai datorită unor grave greşeli de arbitraj recunoscute, vai, postum de autorul lor, un britanic — în faţa AII Blacks-ilor neo-zeelandezi, veniţi să verifice la faţa locului şi pe pielea lor „fenomenul românesc”. De asemenea, cincisprezecele tricolor terminase la egalitate, 13—13, cu Irlanda, la Dublin, administrase un sever 15—0 „cocoşului galic” şi cîştigase neînvinsă „Cupa F.I.R.A.”

Apăruseră, tot în acest timp, în echipa noastră nume noi, tineri extrem de dotaţi. Puternicul linia a doua Caragea, excelentul linia a treia Rădulescu, un treisferturi centru de real talent, Adrian Lungu, un „închizător” de mare clasă ca Ştefan Constantin, un „pilier” de neclintit, Bucan, şi un fundaş polivalent, Ion Vasile, ce acoperiseră cu mult succes locurile devenite vacante.

Iar echipa reprezentativă a Ţării Galilor se aventura în „bîrlogul lupilor” de la Bucureşti cu o echipă pripit întinerită, pornită să-şi schimbe total şi brusc concepţia de joc, vrînd să treacă, prematur credem noi, la un joc deschis şi ca atare implicînd riscuri, incapabilă încă să stea în faţa unor adversari maturi, robuşti, intratabili în apărare şi aproape violenţi în atac, cum se prezenta formaţia României în ziua meciului. Cu jucători recunoscuţi unanim pentru extraordinara lor capacitate de luptă şi pentru proverbialul lor spirit de dăruire întru apărarea demnităţii rugbystice româneşti. Şi, pe deasupra, experienţa cu reprezentativa Japoniei care, tot la Cardiff — cu numai două săptămîni în urmă — înscrisese, aproximativ aceleaşi echipe galeze patru încercări și un total de 24 de puncte, constituia un criteriu temeinic ca să aştept „testul” de pe „23 August” cu încredere şi, credeţi-mă, fără emoţii.

Ce s-a petrecut şi cum s-a petrecut a fost o adevărată petrecere dată în cinstea rugbyului românesc care, chiar dacă n-a împlinit încă 130 de ani precum cel galez, „face” şi el, la anul, 70 — ştie acum toată lumea.

De aceea spuneam că deşi nu vreau să epatez pe nimeni...

D. MANOILEANU

Pe deschiderile inspirate ale lui Paraschiv, linia noastră de treisferturi a făcut un joc cum am dori să vedem mereu