Ne obişnuisem să o
vedem evoluînd cu graţie, vigoare şi siguranţă la sol, bîrnă sau paralele. Ne
obişnuisem, ne obişnuise cu note maxime. lat-o acum într-o postură inedită.
Nadia, marea noastră campioană, Nadia Comăneci aşterne pe hîrtie momentele de
început ale strălucitoarei ei cariere sportive. Cu sinceritate, cu gingăşie, Nadia
ne istoriseşte.
Grozav mi-ar fi plăcut să am harul de povestitor al lui
Creangă! Nu de alta, dar sînt şi eu moldoveancă, ca şi el, iar amintirile mele
din copilărie v-ar fi plăcut, poate, mai mult dacă erau depănate cu farmecul
graiului dulşe, di pi la noi, pe
care l-am deprins şi l-am folosit pînă tîrziu, către adolescenţă.
M-am născut în satul Malu, la marginea Oneştilor, la 12
noiembrie 1961. Părinţii mei, Ştefania şi Gheorghe Comăneci, erau şi ei tot de
acolo, cum erau şi bunicii, în casa cărora am văzut lumina zilei. O casă
obişnuită, ţărănească, cu prispă înaltă, pe care viţa de vie țesea vara umbrar
răcoros şi înmiresmat. M-am născut ca tot omul, în cel mai normal mod posibil. N-au
fost nici „stele căzătoare”, nici soarele n-a strălucit mai tare ca de obicei
şi nici nu s-au îngrămădit ursitoarele, să-mi prevestească marea cu sarea. Ştiu
doar atît, că bunică-mea, mamaia cum îi zic eu, a îmbrăţişat-o pe mama, a
sărutat-o şi i-a spus că neamul lor s-a îmbogăţit cu o gospodină, „o
moldoveancă vrednică”. Din păcate, n-am putut auzi aceste cuvinte, pentru că,
în clipele respective, tocmai m-am decis să-i trag un pui de somn, ca nou-născută
ce eram!...
Tata şi bunicu-meu au ciocnit un pahar ca-ntre bărbaţi şi
toată lumea s-a bucurat că nu m-am născut a doua zi, cînd era în... 13! Poate
că tocmai ăsta a fost marele meu noroc, la urma-urmei!
Prima întîmplare notabilă din copilărie m-a găsit tot
dormind. Aveam doar cîteva luni, cînd o ploaie zdravănă de primăvară, cu
grindină, tunete şi fulgere, l-a făcut pe bunicu să se întrebe, dintr-o dată,
ce-o fi cu mine. Mamaia i-a spus că dorm dusă, în patul din camera mea, dar el
— dintr-o pornire inexplicabilă — a venit în cameră, m-a luat din pat, înfăşată
cum eram, şi se pregătea să mă ducă alături, unde era mai cald. La cîteva
secunde după ce mă luase în braţe, tavanul s-a prăbuşit pur şi simplu deasupra
patului în care dormisem pînă atunci! Vă închipuiţi ce spaimă au tras mama şi
bunica, dar mai ales ce fericit a fost bunicul! De atunci, îmi spune mereu că
mi-a salvat viaţa şi că lui îi datorez tot ce am realizat mai tîrziu. Aşa e,
bunicule! îţi mulţumesc şi te sărut încă o dată, cu aceeaşi dragoste!
... ... ...
Copilăria mea a fost însă tare scurtă şi s-a rezumat aproape
la cei 5 ani petrecuţi cu bunicii, la Malu, în aerul curat de ogradă
ţărănească, în livada plină de pruni, meri, peri şi nuci, sub dudul negru sau
pe „prund”, unde stăteau la taifas bătrînele satului, în ceasul înserării.
Apropo de pomi, aveam un adevărat cult pentru ei, dar nu să-i îngrijesc, ci să
mă caţăr în ei! Întocmai ca în amintirile lui Creangă, mergem adesea la furat
de cireşe, de prune şi de mere. Cît despre nuc, devenise „sediul” meu preferat,
în timpul verii stînd mai tot timpul cocoţată în vîrful lui, spre disperarea
bunicii, care mă ademenea cu toate bunătăţile, ca să cobor de acolo! Şi, îmi
aduc aminte, unul dintre prietenii mei de joacă, văzîndu-mă într-o zi, dis-de-dimineaţă,
în vîrful nucului, a strigat la mine: „Hei, Nadio, nu vrei să-ţi arunc vreo
cîteva crenguţe, să-ţi faci acolo un cuib?!” l-am aruncat în cap cu o nucă
verde şi, bineînţeles, l-am nimerit perfect, aşa că n-a lipsit mult să urce
după mine. Spre norocul meu însă, a apărut mamaia, care m-a scos de la strîmtoare,
alungîndu-l cu mătura!...
Aveam 5 ani cînd ne-am mutat „la bloc”, la Oneşti. Nu prea
ştiam eu cum vine cu blocurile, ce e ăla oraş şi cum de stau casele una peste
alta, dar n-am regretat Malu decît preţ de o zi-două, adică tot atît cît mi-a
trebuit ca să mă împrietenesc cu copiii de pe acolo. Primisem apartament pe
strada Oituz, nr. 13, iar mama şi tata erau atît de bucuroşi, încît m-am
bucurat şi eu! Intrasem într-o lume absolut nouă pentru mine, dar m-am adaptat
uimitor de repede şi asta pentru că... Dar, mai întîi, trebuie să deschid o
paranteză. Tata şi-a dorit, ca orice tată, un băiat zdravăn, care să poarte mai
departe numele său. Mama însă, ca orice mamă, tînjea în taină după o fetiţă, pe
care s-o poată ţine lîngă ea, s-o înveţe gospodăria şi cochetăria feminină. Ei
bine, a fost să fiu fată, dar am crescut ca un adevărat băiat!
De fapt, mă jucam numai şi numai cu băieţii. Ba chiar eram
în fruntea lor şi făceam tot ce-mi stătea în puteri ca să-i las cu gurile
căscate. Aşa am înghiţit în faţa unor chipuri uluite o monedă de 25 de bani şi
alta de 15, renunţînd la ronţăirea unui „Mentosan” de dragul creşterii
„prestigiului” de care mă bucuram printre ţîncii de pe Oituz. Mă întreb şi azi
cum se face că n-am păţit nimic, dar cert e că băieţii începuseră să mă asculte
şi să mă respecte ca pe „unul de-al lor”!
Eram pusă pe fel de fel de şotii, una dintre ele stîrnind
multă vreme hazul tuturor. „Rivalul” meu la poziţia de lider era un băieţel
blond, ţîfnos, înfipt şi curajos nevoie mare. Într-o seară, cînd ne
îndeletniceam cu prinsul cărăbuşilor, ce mi-a trecut prin cap? l-am zis că pun
pariu pe un leu că n-are curaj să ţină un cărăbuş viu pe buza de jos, cu gura
deschisă. N-a stat pe gînduri nici o clipă şi, în văzul tuturor, m-a invitat
să-i pun cărăbuşul pe buză. Ceea ce am şi făcut, dar, cînd toată lumea credea
că el e învingătorul, i-am repezit un pumn straşnic sub bărbie. Rezultatul?
Cărăbuşul a fost strivit, iar el s-a speriat atît de rău, încît a rupt-o la
fugă! Băieţii ceilalţi jubilau: Nadia merita să devină liderul lor! Şi am
devenit, deşi rămăsesem o fetiţă timidă, iar pe ascuns continuam să mă joc şi
eu, ca toate fetiţele de vîrsta mea, cu o păpuşă.
Eram o fată „tare frumuşică”, cum spunea mama, care se
străduia să mă păstreze cît mai curată şi mai prezentabilă. îmi punea funde
mari în păr, după cum era moda pe atunci, şi mă schimba zilnic de rochiţe. Mie
îmi plăcea cel mai mult o fustiţă nu prea arătoasă, dar suficient de lejeră
pentru a-mi permite să mă caţăr în toţi copacii şi pe toate gardurile. Cel mai
adesea mă căţăram însă pe bătătorul de covoare din spatele blocului. A fost,
dacă vreţi, primul gen de „gimnastică” pe care l-am practicat. Stăteam
atîrnată, cît puteam de mult, de bara orizontală a bătătorului, mă dădeam
„huţa” şi cînd puterile mă lăsau săream înainte, din balans, măsurînd distanţa
la care aterizam. Mai tîrziu am descoperit un „exerciţiu” şi mai complicat: mă
urcam pe... ghena de gunoi şi de acolo săream pînă la bătător, atîrnîndu-mă din
zbor de acesta. Pînă să reuşesc, am încasat cîteva căzături, dintre care una
zdravănă de tot, care tot n-a reuşit să mă lecuiască. Eram de pe atunci o mare
încăpăţînată. Şi am rămas neschimbată!...
„Săriturile” le exersam în casă, de pe lada studioului
direct pe divan. Nu exista riscul unor căzături dureroase, aşa că
„antrenamentul” mi se părea extrem de amuzant. Numai că, în timp, arcurile
studioului, oricît de oţelite erau ele, au început să cedeze, iar mama —
dormind din ce în ce mai greu pe „salteaua” mea de gimnastică —, a intrat la
bănuieli şi, pîndindu-mă, m-a surprins exact în timpul unei asemenea sărituri,
nici pe departe dificilă ca o Tsukahara, dar fiind, oricum, o săritură!
Bineînţeles, nu s-a gîndit să aprecieze nici detenta, nici zborul, nici gradul
de dificultate şi nici impresia artistică, rămînînd la ideea — depăşită! — că
studioul nu e făcut pentru gimnastică, în consecinţă, m-a tratat mai ceva decît
avea să mă trateze, peste ani, doamna Ellen Berger, trăgîndu-mi o bătaie demnă
de un lider al băieţilor, cum mă credeam!...
... ... ...
Cînd s-a născut fratele meu, Adrian, aveam 6 ani şi, dintr-o
dată, viaţa mi s-a schimbat. Simţeam nevoia să-l ocrotesc, să mă joc cu el, ba
chiar să-i ţin locul mamei cînd era plecată de acasă. Aşa am ajuns la altă
poznă, scăpîndu-l pe Adi din braţe şi chinuindu-mă, mai bine de două ore, să-l
fac să nu mai plîngă. Din fericire, nu s-a întîmplat nimic grav, iar mama a
aflat acest incident mulţi ani mai tîrziu. în schimb, după atîtea şi atîtea
năzbîtii, ştiute şi neştiute de mama, am reuşit s-o aduc într-un asemenea hal
de exasperare, încît n-a găsit altă soluţie decît să mă ia de mînă şi să mă
ducă la... sala de gimnastică a oraşului!
„Selecţionerul” meu a fost deci mama, lucru pe care nu l-am
uitat şi nu-l voi putea uita, cum nu trebuie să-l uite nimeni. Şi spun asta
pentru că s-a spus, s-a scris şi s-a împămîntenit ideea că am fost selecţionată
la un şotron, de un ochi de specialist, că mi s-a întrezărit talentul şi mi
s-au intuit calităţile. În realitate, n-am impresionat nici un tehnician şi,
deci, nu mi-a prevăzut nimeni un viitor în gimnastică, totul datorîndu-i-se
mamei mele, Ştefania Comăneci, căreia i-am mulţumit şi îi mulţumesc încă o
dată, acum, în mod public, pentru ideea ei.
E drept, tapiţerii se puteau apuca de-acum de treabă,
bătătorul de covoare rămînea liber şi el, iar mama putea răsufla uşurată, în
timp ce eu treceam podul şi intram în sala de gimnastică, pentru a mă râfui cu
paralelele, cu bîrna, solul şi săriturile, făcînd-o cu plăcere şi dorinţa
aprigă de a deveni cît mai repede prima fetiţă din sală, cea mai bună gimnastă
de la „Flacăra” Oneşti, o asociaţie sportivă despre care, cu certitudine, nu
auzise încă nimeni; nici chiar oneştenii, care se plimbau alene prin centrul
urbei, vorbind despre singurul subiect posibil într-un mic orăşel de provincie
— echipa de fotbal. Săracii fotbalişti, dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă!...
Aşadar, copilăria mea se încheie aici, în toamna lui 1967
(deci nu în primăvara lui 1968 cum s-a scris), cînd, la grădiniţă fiind, sînt
înscrisă şi la gimnastică. Adio, copii din Oituz 13, adio curse de trotinete,
adio la tot ce ţine de joacă! Nu mai am timp pentru voi. Eu trebuie să ajung campioană!...
NADIA COMĂNECI
* Fragment din volumul „Victorii pentru ţara mea”, în pregătire
la Editura „Sport-Turism”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu