HANDBAL. Un mare campion se mărturisește

Colecția trofeelor handbalului românesc s-a îmbogăţit, iată, de curînd. Victoria echipei noastre masculine în „Supercupa campionilor mondiali şi olimpici” vine să întregească, în chip fericit am spune, un palmares de excepţie, un palmares cu care încă nu se poate lăuda nici una dintre „marile puteri” ale handbalului mondial. În anul premergător Olimpiadei de la Los Angeles, acest superb succes al sportivilor noştri ne face să credem că mult doritele medalii olimpice de aur (de fapt, singurele care ne lipsesc) vor lua, în fine, drumul Bucureştilor.

Despre „Supercupa campionilor mondiali şi olimpici” despre școala românească de handbal, despre handbal în general ne vorbeşte acum Cristian Gaţu, unul dintre cei mai mari campioni români ai tuturor timpurilor, unul dintre, dacă vreţi, „monştrii sacri” ai handbalului mondial.

Cuvintele sînt de prisos! „Supercupa campionilor mondiali și olimpici” a intrat pe mîini bune

— Au trecut, stimate Cristian Gaţu, ani buni de cînd nu te-am mai admirat acolo, în teren, lîngă semicercul porţii adverse. Întrebarea se impune deci de la sine: ce-ai mai făcut în tot acest răstimp?

— Are vreo importanţă?

— Să nu inversăm rolurile. Are, sigur că are. Un mare campion, un foarte mare campion nu este uitat, sau ar trebui să nu fie uitat de cei pe care, de atîtea şi atîtea ori, i-a făcut să trăiască clipe de supremă bucurie.

— Asta aşa-i.

— Atunci, te rog...

— Am spus adio handbalului în 1977, an în care am acordat şi ultimul interviu. A apărut în „Flacăra”, revistă care niciodată nu mi-a întors, ca să zic aşa, spatele.

— Ştiu, l-am citit la vremea respectivă. Alta era însă întrebarea: nu te-ai pripit cumva renunţînd atunci cînd încă mai era nevoie de tine?

— Poate da, poate nu. Oricum însă, în handbal am intrat, se ştie, pe uşa din faţă. Iar de ieşit, oricît de dureroasă e pentru un sportiv renunţarea, am vrut să ies tot pe aceeaşi uşă. Pentru un sportiv de mare performanţă, nu spun o noutate, de la sublim la ridicol nu e decît un singur pas. Am preferat deci să fiu întrebat de ce m-am lăsat şi nu invers. Asta am învăţat-o încă din copilărie, de la tatăl meu, Petre Gaţu.

— Un mare ziarist sportiv, de la care, la rîndul meu, am învăţat multe. Revenind la retragerea ta, cred, totuşi, că te-ai grăbit. Steaua şi, mai ales, naţionala aveau nevoie încă de tine.

— Unii nu gîndeau aşa. Dar nu asta e important. Am spus adio echipei naţionale, în vestiar, după finala turneului olimpic din 1976. Meciul, se cunoaşte, l-am pierdut în faţa echipei U.R.S.S. Şi cît de mult aş fi vrut să cîştigăm! Aş fi realizat, ca să zic aşa, marele şlem: campion naţional, campion european cu echipa de club, campion mondial şi... campion olimpic. Din păcate, n-a fost să fie aşa. Apoi, am mai jucat aproape un an la Steaua, club care a devenit pentru mine o a doua familie. Aici, şi spun asta cu mîna pe inimă, m-am realizat deplin, atît ca sportiv, cît şi ca om. Dealtfel, anul acesta împlinesc 16 ani la Steaua. Au fost, şi sper să mai fie, cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

— După retragere deci ai activat în continuare la clubul militar.

— Adevărat. Şi, din ’77 încoace, foarte interesantă mi se pare perioada mea italiană. O experienţă unică în felul ei.

— Povesteşte-ne, Cristian Gaţu.

— Aproape trei ani am funcţionat, pe bază de contract, ca antrenor al echipei „Polisportiva” din Follonica. Un mic orăşel, cu numai 14.000 de locuitori, în Toscana, între Livorno şi Grosetto. Am preluat o echipă de divizia „C”, cu jucători aproape în totalitate neiniţiaţi. Indisciplinaţi, nu foarte dotaţi pentru handbal, într-un cuvînt, plezirişti. Am promovat cu ei în „B”, apoi în prima divizie, reuşind să-i menţin acolo.

— Cum?

— Mai întîi am încercat să le schimb concepţia despre antrenamente şi meciuri. Nu erau punctuali, le-am închis uşa sălii de antrenament. O dată, de două ori, apoi au început să vină la timp. M-am străduit să-i cunosc în viaţa de toate zilele. Am căutat şi am reuşit să înlătur monotonia din pregătiri, astfel încît, în scurt timp, s-a realizat acea necesară simbioză dintre antrenor şi jucător. Au înţeles ceea ce orice sportiv trebuie să ştie — că meciul, înfruntarea pe terenul de sport, este în primul rînd o sărbătoare, că el, sportivul, este eroul principal şi trebuie să se comporte ca atare. Atît atunci cînd iese la rampă, cît şi la repetiţii. Dealtfel, pe tot parcursul şederii mele în Italia, m-am străduit, aşa după cum am promis într-o împrejurare dragă mie, să fiu un demn ambasador al sportului românesc. Altfel spus, încrederii cu care am fost primit i-am răspuns cu tot ceea ce se putea realiza în acel mic orăşel, de oamenii căruia mă leagă mai ales amintiri plăcute.

— Au fost şi din celelalte?

— Au fost, de ce n-aș spune-o. De felul meu sînt un tip prietenos. E totuşi cumplit să stai aproape trei ani departe de ai tăi. Dar numai cine a trăit o asemenea experienţă poate înţelege acest lucru. Oricît de drăguţi, oricît de amabili au fost noii mei prieteni italieni, nu au putut înlocui ceea ce lăsasem aici, acasă. Familia, prietenii din copilărie, colegii de echipă şi club. La început, o scurtă perioadă, totul a fost perfect. Construiam din mers o echipă, regăsisem gustul jocului de handbal, peisajul, oamenii, totul era nou. Nou şi interesant. Fascinant, aş zice. Mai apoi însă, au venit acele lungi seri de singurătate. Cumplite, pentru mine, unul. Nu neg, am fost adesea invitat la diverse familii. În ciuda strădaniilor, de ambele părţi, nu i-am simţit lîngă mine. Am trăit, de asemenea, situaţii pe care nici acum nu mi le pot explica.

— Anume...

— Şi acum mi se pare incredibil ca un părinte să împrumute propriului copil bani cu dobîndă. La fel, nu mi-am putut imagina ca un tînăr, Ricardo îl chema, să-şi întrerupă studiile cînd mai avea doar opt examene de dat. „De ce faci asta? l-am întrebat. Te ştiam, din teren, un luptător. Nu poţi să mai rezişti trei luni?” „Eu pot, Cristian, mi-a spus. Tatăl meu însă nu mai poate să mă întreţină. Şi-apoi, ce voi face, unde voi lucra cînd voi termina facultatea? Ieri, m-am angajat la băcănia de vizavi, aşa că zece ani de aici încolo nu-mi pun problema zilei de mîine”. Şi înainte de a pune punct perioadei italiene, aş vrea să mai adaug că, la plecare, am fost regretat atît de conducători, cît şi de jucătorii pe care i-am învăţat cîte ceva din tainele handbalului. M-am întors, o spun cu mîndrie, cu fruntea sus, cu sentimentul datoriei împlinite.

—  Iar odată acasă, la puţin timp după întoarcere, noua echipă de handbal a României ne-a umplut inimile de bucurie. S-a întors neînvinsă de la Dortmund, cu „Supercupa campionilor mondiali şi olimpici”. După ani de insuccese, această splendidă performanţă poate apărea ca surprinzătoare?

— Pentru neiniţiaţi, poate. Pentru mine însă este perfect normală, atît timp cît şcoala românească de handbal are în continuare oameni — conducători, antrenori şi jucători — capabili să readucă echipa României pe primul loc în ierarhia mondială a handbalului. A existat, ce-i drept, o perioadă de reflux, să-i zic aşa, perioadă în care s-a realizat schimbul de generaţii. Şi cum în handbal există, la ora actuală, şapte-opt echipe capabile să răstoarne ierarhia stabilită la un moment dat, i-a fost foarte greu naţionalei noastre să se impună, îmi place să cred însă că în ’84, la Los Angeles, Munteanu, Stîngă, Dumitru, Berbecea şi ceilalţi vor reuşi să cîştige medaliile olimpice de aur, singurele care ne lipsesc din palmares. Avem o echipă tînără, cu jucători de elan, capabili să învingă orice adversar.

— Chiar şi Iugoslavia?

— Înţeleg, te referi la aşa-zisul „complex iugoslav”. Este, după părerea mea, o găselniţă gazetărească. Ce-i drept, „plavii” ne-au învins de mai multe ori decît noi pe ei, dar asta nu spune mare lucru. Nici ei nu sînt de neînvins. Ca şi în fotbal, balonul e rotund. Contează în principal plusul de pregătire, contează mai ales faptul că echipa trebuie să fie o adevărată familie. Noi, cînd jucam în naţională, împărţeam totul la 12. Şi bucurii şi necazuri. Ne ajutam unii pe alţii, sărbătoream împreună evenimentele importante din viaţa fiecăruia.

— Dacă nu mă înşel, asta face parte din stilul de lucru al dascălilor şcolii româneşti de handbal.

— Exact. Iar dintre dascălii de ieri, de azi şi de mîine ai handbaliştilor români, Oprea Vlase, Nicolae Nedef, Eugen Trofin şi loan Kunst-Ghermănescu sînt cei care au contribuit decisiv la deplina afirmare a reprezentativelor noastre pe plan internaţional. Primul, nea Vlase, a sacrificat totul pentru handbal, a fost, după unii, foarte sever, dur chiar. Dar a fost, în acelaşi timp, un om drept, foarte corect, intransigent. Din păcate, prea repede i-au uitat unii meritele incontestabile. Nicolae Nedef, la rîndul lui, este poate singurul antrenor care a înţeles că într-o mare echipă rolul antrenorului este nu să-i înveţe pe jucători, ci să-i unească. Eugen Trofin, chiar dacă voi supăra pe unii, este un foarte bun tactician, capabil să schimbe totul pe moment. Cît despre loan Kunst-Ghermănescu, în ciuda unor dispute de moment, nu pot să nu-i evidenţiez excelenta pregătire teoretică, ca şi calitatea de fin observator al handbalului mondial.

— Dar despre jucători ce-mi poţi spune Cristian Gaţu?

— Despre marii jucători, despre marii campioni ai sportului românesc, n-aş vrea să fiu greşit înţeles, nu eu trebuie să vorbesc. Presa, literatura sînt în acest sens datoare sportului. Să nu uităm că marea performanţă cere sacrificii enorme, iar gloria e trecătoare. Aşa cum se scrie despre marii artişti ai scenei româneşti, tot aşa ar trebui, cred, să se scrie şi despre sportivi. Pentru că, e bine să ne reamintim, atunci cînd tricolorul se înalţă pe cel mai înalt catarg, nu se înalţă pentru x sau y, fotbalist ori handbalist, ci pentru România.

CORNEL CATANĂ

Una dintre cele mai frumoase amintiri ale lui Cristian Gaţu (primul din dreapta, rîndul de jos): component al selecţionatei mondiale, alături de Ghiţă Licu și Cornel Penu